marți, 31 ianuarie 2012

Câteva povestiri oarecum istorice




Controversă istorică  (1)

În năvala lor hunii s-au oprit la râul Tisa, iar regele lor Atila îşi stabileşte capitala la Etzelburg (Cântecul Niebelungilor), în prezent Sânnicolau Mare.
După unele izvoare istorice vechi se spune că teritoriul pe care s-au aşezat nu era locuit de nimeni, hunii fiind primii locuitori.
La nunta lui Atila cu Krimhilda, care a avut loc la Etzelburg, au fost invitaţi foarte mulţi dintre puternicii timpului. Citez dintre ei, aşa cum ne sunt arătaţi în epopeea germană Cântecul Niebelungilor:

,,În ceata cea pestriţă ruşi, greci, poloni erau: ba şi valahi ce sprinteni zburau pe caii lor. Cum călăresc aceştia zău alţii nu veţi vedea!
……………………………………………………………………..
Însuşi el Ramung (ar putea fi Roman) principele ce stăpânea Ţara Valahiei, venea având cu el şapte sute oaste, toţi cavaleri aleşi’’

În unele localităţi din Ardeal şi Banat circulă şi astăzi o străvechea poezioară privind descălecarea lui Atila în aceste teritorii - poezioara care este amintită şi în Cronica Ilustrată de la Viena.

Vine Atila în Ardeal,
Călărind galop pe cal,
Pân’a dat de-o apă mare,
Bună pentru scăldătoare.
După baie sus pe mal,
P… haine, p… cal.

Cine-i primul în Ardeal?

(folclor)


Diktat-ul de la Viena.  (2)

În timpul celui de al doilea război mondial, precum şi în anii care l-au precedat şi urmat, trăia în Timişoara marele poet Franyo Zoltan. Deşi ungur de naţionalitate a fost foarte citit şi iubit de locuitorii oraşului, l-aş putea denumi poetul cetăţii. Dar nu vreau să vă vorbesc acum despre activitatea lui literară sau politica, ci cu totul altceva face obiectul scurtei mele istorioare.
În centrul oraşului, pe aşa numitul Corso, exista şi există şi acum, statuia lui Romulus şi Remus împreună cu lupoaica. Aceasta - copie a celei din Roma - a fost dăruită oraşului nostru de către Primăria Romei, pe timpul ducelui Mussolinni. Timişorenii au ridicat statuia pe o splendidă coloană antică.

În 30 august 1940, zi în care s-a semnat Dictatul de la Viena, în Timişoara a avut loc o mare manifestaţie populară spontană împotriva samavolniciei acestui act. Fără deosebire de naţionalitate, clasă socială sau culoare politică, mulţi locuitori ai oraşului s-au strâns pe Corso - în jurul statuii - pentru a-şi arăta nemulţumirea. Toată lumea vocifera, manifestând-şi într-o formă sau alta indignarea.
La un moment dat cineva tot încerca să se facă auzit. Era Franyo Zoltan urcat pe soclul coloanei statuii, încercând să acopere zgomotul mulţimii recitând următoarele versuri (pe care îmi permit să le transcriu în graiul nostru bănăţenesc):

Duce! Duce!
Ia-ţ căţaua şî ţ-o fuce.


Masa Poganilor  (3)

În Lugoj, până în apropierea celui de al doilea război mondial, lângă răscrucea drumului spre Făget sau Caransebeş, exista un vechi han – cunoscut sub numele de Birtul Poştei. Aici în decursul timpului se schimbau caii diligenţelor poştale sau putea fi găzduit oricare drumeţ ce ar fi voit să înnopteze sau să rămână o vreme în Lugoj.
Încă de înaintea primului război mondial proprietarul hanului era un oarecare Samson, ţăran bogat şi gospodar din părţile Făgetului. Hangiul care nu avea o mână, a luat de nevastă o femeie foarte harnică din Lugoj, care să-i fie şi de ajutor.
Hanul chiar dacă, în timp, îşi schimbase destinaţia, era în plină înflorire. Acum înnoptau aici ţăranii care veneau cu bucate şi animale la piaţă, iar în saloanele luxoase îşi petreceau serile numai lumea bună şi elegantă a oraşului.
Totuşi undeva mai retras exista permanent rezervată o masă. I se spunea de localnici Masa Poganilor. La această masă îşi petrecea uneori serile şi nopţile toţi oamenii marcanţi ai politicii şi culturii din Lugoj. Se mai întâmpla ca la această masă să se oprească câte un tânăr student mai sărac, nu era nici o supărare - consumaţia lui era plătită de Samson.
Dintre cei care s-au perindat pe aici în lungul timpului încerc să enumăr: Mocioni, Coriolan şi Tiberiu Brediceanu, Traian Vuia, Hazi şi Filaret Barbu, Ion Vidu, Traian Grozăvescu, Victor Vlad de la Marina, Tata Oancea, Gheorghe Gârda şi mulţi alţii. Întâlnirile lor se transformau în adevărate serate sau nopţi politico-muzical-literare. Glasurile celor de aici se făceau auzite în tot Banatul.
Domnul avocat Coriolan Brediceanu, primul deputat român în Dieta de la Viena, mergea de fiecare dată în capitala imperiului îmbrăcat numai în portul ţărănesc din Banat.
Îmi permit să citez câteva versuri din aceea epocă:

Nu-i mai om ca bănăţan,
Bănăţan ca logojan,
Logojan ca Bredicean.

Acest obicei de a se îmbrăca a fost preluat după un secol de domnul Vasile Lupu, deputat de Bucovina - altă provincie care în lungul istoriei a avut capitala la Viena.            



George Pomuţ, general roman erou al Statelor Unite  (4)

George Pomuţ este pe drept unul dintre cei mai pe nedrept neştiuţi oameni din vestul ţării. Născut la 1818 la Gyula într-o familie de români, absolvent al Facultăţii de Drept din Budapesta, Pomuţ s-a înrolat în trupele revoluţionarului maghiar Kossuth Lajos, încă din primele zile ale anului 1848. Ca toţi ardelenii, spera că, odată cu ungurii, îşi vor câştiga şi românii  libertatea.
Tânărul sublocotenent a fost imediat remarcat pentru curaj în luptă şi devotament faţă de soldaţi.
-  Nimeni n-a fost mai bun la suflet decât mereu glumeţul Ghiţă, care se pricepea la toate, însenina pe cel întristat şi era plăcut tuturor, spunea despre el un comisar al guvernului maghiar.
Odată cu înfrângerea revoluţiei, însă, Pomuţ avea de ales: ori să ajungă în închisorile austriecilor, ori să părăsească ţara. Aşa a pornit spre America, singurul tărâm al libertăţii.
Când a ajuns peste Ocean, în 1850, împreună cu câţiva apropiaţi ai lui Kossuth, Pomuţ avea 32 de ani.
După două luni a mers cu busola în mână ca să aleagă locul potrivit pentru întemeierea unei colonii, până în Iowa.

In 1861, când a început Războiul Civil din America, s-a înrolat căpitan în Regimentul 15, sub comanda colonelului Reid. După trei ani, remarcându-se în lupte, a ajuns colonel, ca mai apoi Senatul american să-i ofere titlul de general, ca recunoaştere a meritelor sale militare.

După încă un an, pentru că îl aprecia drept  ,,echilibrat, cinstit, cult şi stăpânit de idei generoase, vorbind şi scriind în opt limbi’’, preşedintele Johnson l-a numit consul la Sankt Petersburg, însărcinat să rezolve problemele cetăţenilor americani prezenţi în Rusia. George Pomuţ avea 49 de ani, iar funcţia era cea mai mare dregătorie câştigată de un român în afara ţării. Următorul preşedinte, Ulysses Grant, avea să-l păstreze în funcţie încă două mandate, iar la 1874, preşedintele Rutherford Hayes l-a înaintat în cea mai mare demnitate după cele deţinute de însuşi şeful Casei Albe şi cel al şefului diplomaţiei americane: românul George Pomuţ devenea consulul general al SUA în Rusia, având ca prerogative promovarea intereselor politice, economice, administrative şi juridice americane.
Cutezător şi vizionar, a dat marea lovitură reluând tratativele pentru cumpărarea Alaskăi, întrerupte în timpul Războiului de Secesiune. Rezultatul a fost excepţional: cu numai 7,2 milioane de dolari, Pomuţ a adăugat Americii un nou stat, cel mai bogat în zăcăminte de petrol, gaze şi minereuri.

Cariera lui Pomuţ s-a sfârşit în 1878, când a fost înlocuit de preşedintele William Edwards, un sudist care scosese la pensie toţi veteranii Războiului de Secesiune. Ca preţuire, însă, fostul preşedinte Grant l-a vizitat la Sankt Petersburg şi i-a dăruit o ţigară de foi învelită în steagul ,,Stars and Stripes’’.
Primul general româno-american a murit în condiţii misterioase în 1882, la 64 de ani. Unii contemporani spuneau că de congestie pulmonară, alţii că ar fi fost asasinat. A fost îngropat în Cimitirul Smolensk din Sankt Petersburg, în zona destinată săracilor. Numeroşi generali şi congresmeni au protestat până au obţinut exhumarea sa şi înmormântarea în partea protestantă a cimitirului, cu un monument de piatră la căpătâi.

Din 1931, Pomuţ e celebrat anual cu ocazia Memorial Day, în rând cu părinţii fondatori ai naţiunii americane, iar în 1944 Marina SUA a botezat cu numele său o navă de război. Încă dinainte de acea vreme, congresmenii din Iowa au cerut şi repatrierea rămăşiţelor sale pământeşti în America, dar proiectul s-a împlinit numai pe jumătate. Generalul care a cumpărat Alaska a rămas îngropat la Sankt Petersburg, în Cimitirul Naţional Militar Arlington fiind ridicat doar un monument în cinstirea lui. Un omagiu încă neîncheiat pentru o personalitate legendară şi unul din ultimii eroi romantici...

La 15 august 2004 se ridică la Gyula, Bihorul unguresc, bustul din bronz al lui George Pomuţ - bust sfinţit la Biserica Înălţarea Domnului din Mehala, un prosper cartier timişorean. Bustul a fost realizat in 2002, de către artistul plastic Nicolae Adam, si turnat la Turnatoria Credira, din Timişoara. Pentru realizarea acestuia si-au adus contribuţia preşedintele fondator al fundaţiei ,,George Pomuţ’’, preotul Stelian-Grigore Borza, si alţi câţiva oameni cu suflet mare.


Femeia în roşu  (5)

Oraşul Chicago al anilor '30 era sub teroare. Al Capone si John Dillinger, marii gangsteri ai vremii, îl împărţiseră în zone de influenţă.
La un moment dat Dillinger este închis, pentru jafuri şi crime, la Fortăreaţa Crown Point. De aici evadează cu maşina comandantului închisorii, ispravă în urma căreia este declarat inamicul public numărul unu al Americii.
 
Pentru a nu fi recunoscut, John Dillinger recurge la o operaţie estetică şi îşi găseşte găzduire acasă la prietena lui Ana Sage, fostă Cumpănaş, originară din satul Lunga, comuna Comloşul Mare, judeţul Timiş-Torontal, România  
Aceasta însă propune un târg agenţilor FBI, pentru a-l preda pe gangster, contra unei mari sume de bani şi a promisiunii de a nu fi extrădată în România. 

Dillinger cade răpus de focurile poliţiştilor, in seara zilei de 22 iulie 1934, în faţa cinematografului Biograph din Chicago, având lângă el pe Ana Sage, îmbrăcată într-o rochie portocalie, care, în lumina redusă a serii, părea roşie.
Dar autorităţile americane nu s-au ţinut de cuvânt. Din cei 50 de mii de dolari, ea a primit doar 10 mii, după care a fost expulzată.

Înşelată de americani, Ana se întoarce la Timişoara, unde a locuit la diferite adrese până în dimineaţa zilei de 25 aprilie 1947, când este găsită moartă în apartamentul ei. Nu s-au găsit semne de sufocare, strangulare sau violenţă, dar s-a vorbit mult că Ana Sage fostă Cumpănaş ar fi murit de spaimă.
A fost înmormântată în cimitirul din Calea Buziaşului cu o cruce simplă de lemn şi în scurtă vreme dată uitării.


Metroul din Moskova (6)


Construcţia metroului moscovit a început în anul 1930 şi a fost inaugurat 15 mai 1935. De atunci, reţeaua de metrou s-a tot extins, ajungând astăzi la peste 250 km lungime. Numărul de pasageri transportaţi zilnic îl situează pe primul loc din lume………… 
Vechile lui staţii sunt de o impresionantă frumuseţe. Stalin vrând să demonstreze lumii întregi ce se poate construi  sub conducerea sa.
Staţiile sunt decorate, asemeni unor palate, cu marmură de diferite culori, adusă de la mari distanţe, mozaicuri în stil bizantin, însă cu teme socialiste, pietre semipreţioase, statuete din bronz şi candelabre.
La inaugurarea primului tronson al metroului a fost invita si Stalin. A privit totul cu multă plăcere şi satisfacţie, dar întâmplarea face ca una din scările rulante să se defecteze. El a urcat pe jos dându-i ordin lui Beria, să îl convoace la el pe şeful de şantier, a doua zi la ora 10.
Beria – şeful NKVD, cea mai temută organizaţie stalinistă, a trimis toţi subalternii să îl caute, pentru a-l aduce la Kremlin pe cel convocat. Fix la ora 10, condus de Beria intră în biroul lui Stalin. Acesta spre surprinderea lui Beria s-a ridicat în picioare a strâns mâna şefului de şantier, întâmpinându-l cu următoarele cuvinte: tovarăşe inginer, dumneata ai realizat o lucrare grandioasă, unică de acest fel în lume. A început să se caute prin buzunare, unde de obicei avea multe decoraţii şi medalii, dar negăsind, duce mana la buzunarul de la piept, de scoate un masiv ceas de buzunar din aur, pe care i-l oferă spunându-i: te rog să îl păstrezi din partea mea, cu rugămintea de a mai realiza în viitor şi alte construcţii asemănătoare, cât despre defecţiunea ivită ieri, te rog să mă crezi că o consider normală şi am convingerea ca a fost imediat remediată, iar de astăzi  metroul va funcţiona perfect.
Stalin a avut dreptate şi în timpul celui de al doilea război mondial, când Moscova era încercuită de armatele hitleriste, metroul a funcţionat fără întrerupere.   

Globetrotter (7)

În una din călătoriile sale pe jos prin lume, Badea Cârţan a ajuns şi la Paris, chiar la deschiderea celui mai mare magazin din Europa, acelor timpuri – Galeriile La Fayette.
Ca tot curiosul a intrat şi el înăuntru, unde un vânzător anunţa cu o voce foarte ridicată, ca dacă cineva dintre clienţi nu găseşte vreun articol, magazinul îi va oferi, a doua zi, acest articol în aşa cantitate, încât până la sfârşitul vieţii, nu va mai fi nevoit să îl cumpere.
S-a apropiat şi cu o voce liniştită a cerut o pereche de opinci.
- Ce sunt astea? A întrebat vânzătorul şi a chemat directorul magazinului.
I-a arătat directorului opincile cu care era încălţat.
A fost chemat imediat un cizmar pentru măsură şi model, iar a doua zi lui Badea Cârţan, i s-au oferit vreo douăzeci sau treizeci de perechi de opinci pentru a-i ajunge pentru tot restul călătoriei, ba şi mai mult.
Dar asta nu a fost totul. Odată cu înmânarea acestor opinci, magazinul a scos în vânzare şi nişte încălţăminte uşoare de dama, cu un model asemănător, sub numele de opincuţe. Aceste încălţăminte au avut un succes aşa de mare, încât de atunci opincuţele nu lipsesc din nici un magazin de încălţăminte de damă.  


Altă întâmplare din viaţa lui Badea Cârţan (8)

În vremea când românii din Ardeal erau supuşii Imperiului Austro-Ungar nu se bucurau de nici un fel de drepturi politice sau culturale. Ciobanul nostru din Cârţişoara, judeţul Sibiu,  cunoscut sub numele de Badea Cârţan a folosit cea mai eficientă armă - cartea.
Badea Cârţan, care a îndrăgit cu patimă cartea, cartea românească şi cartea de istorie, a trecut timp de 30 de ani de mai multe ori munţii, numai din porunca inimii, aducând din Vechiul Regat în Transilvania, în traistă, sute de cărţi româneşti.
A ajuns de mai multe ori la Bucureşti şi a cunoscut mulţi oameni de cultură, de la care a învăţat istoria românilor şi mai ales originea latină (romană) a poporului român. Înţelegând că românii au luat naştere în urma amestecului dintre daci şi romani.
Aşa s-a născut în el dorinţa de vedea cu proprii săi ochi momentele care erau mărturii ale istoriei poporului român şi  Badea Cârţan s-a hotărât să plece pe jos la Roma. Ajuns acolo, Badea Cârţan s-a dus mai întâi la Columna lui Traian.
„Cum era singur şi a nimănui, cum se făcuse seară, s-a aşezat pe trotuar şi s-a culcat la picioarele Columnei. A doua zi dimineaţa, trecătorii, poliţiştii, ziariştii, au avut o revelaţie: un ţăran, un dac la picioarele Columnei lui Traian. Presa din Roma a scris în ziua următoare:„Un dac a coborât de pe Columnă: cu plete, cu cămaşă şi cuşmă, cu iţari şi cu opinci”. I s-a publicat fotografia, i s-au luat interviuri.” Badea Cârţan a făcut senzaţie la Roma, a fost invitat în mediile politice, culturale, jurnalistice din Italia ale vremii, fiind primit cu simpatie şi prietenie.


3 comentarii: